Dupa ce ne-am cunoscut, ne potrivim, totul merge bine, suntem fericiti ca ne-am gasit si dorim sa construim ceva impreuna.. suntem in acea faza de fluturi in stomac, de entuziasm inflorit cu dorinta de a fi mai buni si automat - tendinta de a ne comporta exagerat. De obicei aici se termina toate povestile din carti, avem senzatia ca e tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiti si credem, intr-un mod irational, ca simpla existenta a unei relatii de cuplu, prin faptul ca ne schimba viata in mod radical, ne va rezolva de la sine toate problemele, ca noi vom deveni automat o persoana mai buna doar pentru faptul ca suntem capabili sa fim diferiti. Practic, desi suntem persoane perfect rationale si capabile sa ne conducem propria viata, credem la un nivel tot atat de ‘’rational’’ ca un print pe un cal alb ne va salva de propria nefericire, dandu-ne oportunitatea de ne depasi pe noi insine. Nimic total fals pana aici, doar ca suntem convinsi ca lucrurile vin de la sine. Ca ‘’se rezolva’’ pasiv din partea noastra. Avem cu totii mitul in minte ca viata ni se va aseza odata ce intalnim acea persoana ‘’salvatoare’’, iar aici basmele si filmele americane ( cele ale anilor 2000, caci intre timp au aparut si filme mai existentialiste, precum The Beaver) nu ne ajuta deloc sa scapam de acest mit. Acestuia i se adauga, desigur, ideea ca persoana respectiva este cea care trebuie sa fie ‘’perfecta’’, sa ni se potriveasca si sa ne completeze, sa vina ca o manusa asupra personalitatii noastre, sa ne ridice din propria aneantizare si sa ne inteleaga, ingrijeasca si oblojeasca orice rana sufleteasca am putea avea. Un tablou minunat, care este frumos tocmai pentru ca intruchipeaza o imagine, ceva static, adica. O imagine in care noi, de fapt, nu avem loc nicaieri, ci pe care o contemplam de la distanta. Or iubirea cere implicare, cuplul - cere participare activa a celor doi. Cere ceva din partea noastra, tocmai pe cat cere din partea celuilalt, este o intalnire activa. Si noi, la randul nostru, suntem calaretul pe cal alb care il salveaza pe celalalt, care il ridica de unde este, il intelege, il accepta si ii oblojeste ranile. Este ceva mutual. Or, atunci cand povestea din carti ia sfarsit, cand cortina se lasa si cand ramanem doar noi doi, in cuplu, cand invatam sa il vedem pe celalalt, care este un om ca toti ceilalti, care are defecte, care cateodata ne sacaie, cu care ne-am obisnuit, care este acelasi care doarme mereu pe cealalta parte a patului, prima tendinta este sa fim dezamagiti: pai, parca nu e acel calaret pe care il aveam in mine atunci cand eram tanar(a) si visam rochii de mireasa! Ei bine, poate ca e mai departe de acel ideal decat am crezut, insa asta nu inseamna ca daca fugim acum nu dam cu piciorul sansei unei imense iubiri. De ce sa fugim? Cand putem sa ramanem acolo si nu, nu doar din frica de a fi singuri, care ne paralizeaza si ea la randul ei. Si sa ramanem acolo pentru a deveni persoane active, pentru a intra in acea imagine initiala, a fi parte activa din idealul nostru. Pentru ca viata inseamna miscare, dinamism, si pentru ca o imagine de cuplu ‘’perfecta’’ implica acceptarea realitatii si a celeilalte persoane, inseamna efort activ din partea noastra. Sa vezi realitatea asa cum este si sa te bucuri de ceea ce ai nu este nici pe departe mediocritate, nici lipsa de perfectionism, si nici un semn ca am lasat armele jos. Ci, din contra, a fi intr-un perpetuu razboi cu cel de langa tine pentru a il ciopli intr-un ideal despre care nici tu nu esti constient, dar care te bantuie si te impiedica sa te regasesti in propria realitate, ei bine, acolo suntem nesinceri cu noi insine. Pentru ca nu ne ingaduim sa fim pur si simplu fericiti! In simplitatea faptului de a te bucura de ceea ce iti ofera prezentul si persoana de langa tine. Putem invata ca in loc sa cerem, sa dam. Sa il ascultam pe celalalt, activ, sa ii venim in intampinare. Suna usor pe hartie si, normal, sunt formulele pe care oricine se asteapta sa le primeasca de la un psiholog. Haide sa o luam practic, in pasi usori, cate o tema pe saptamana, iti alegi tu ziua in care incepi: lauda-l pe celalalt. Da, simplu, spune-i: ‘’ stii, eu apreciez la tine faptul ca.. si cred despre tine ca esti unic(a) pentru ca..’’. spune-i pentru ce il/o admiri, pentru ce viata ta este mai frumoasa pentru ca celalalta persoana face parte din ea. Multumeste-i! de cate ori cand celuilalt, atunci cand a facut ceva frumos pentru noi (de la dus gunoiul la spus o vorba de incurajare, stii tu, atunci cand te-a facut sa te simti bine), i-am si multumit, efectiv si cu cuvinte despre asta? ‘’paaai.. ar trebui sa stie ca sunt recunoscator/oare, ce, trebuie sa i-o spun si cu cuvin Sfatul psihologului: neaparat! E uimitor cat de mult uitam sa multumim tocmai celor care conteaza cel mai mult in viata noastra. E frumos sa stie si ei asta! Restul micilor tehnici le cunoastem cu totii deja, iar intuitiv, cu totii stim cum sa il facem pe celalalt fericit. Trebuie doar sa ne ascultam pe noi insine, sa avem curajul de a pune in practica, si sa il ascultam pe celalalt pentru a ne da seama ce am putea face mai bine si ce anume este acolo ce celuilalt i-ar lipsi. Daca nu si nu, putem intreba!