Ce rol poarta copiii in viata parintilor si de ce nu trebuie sa ne pierdem rabdarea si sa dorim sa creasca mari peste noapte? Un copil nu inseamna prelungirea Ego-ului mamei, ca o fiinta ce ii seamana si care ii va sta alaturi, ca atenuant al socurilor realitatii, nici un liant pentru un cuplu disfunctional, nici o bifare pe o lista de activitati, nici doar simplul instinct de a fi oameni in propriile noastre corpuri. Un copil este un destin, o fiinta umana, o identitate proprie. Un copil nu apartine parintilor sai, ci isi apartine sie insusi, iar intreaga educatie trebuie sa il calauzeasca catre descoperirea propriului destin. Acceptarea acestui destin individual inseamna si acceptarea propriului tempo. Insa societatea moderna nu ne ajuta foarte mult la acest capitol. Invatatul limbilor straine, balet, gimnastica si multiple activitati pentru copii, gradinite performante si after-school de elita, bombardarea tehnologica si informationala - sunt doar cateva exemple despre ce inseamna mediul copilului urban modern. Pe langa acestea se adauga climatul in care traiesc parintii, cu un mediu de munca mai stresant decat al parintilor lor, cu grija zilei de maine si cu un destin emotional de a carei siguranta nu mai putem depinde, deoarece a devenit mai simplu in ziua de astazi sa ne separam decat sa muncim la cladirea relatiei noastre. Desigur, a trai in epoca vitezei are avantaje vizibile, insa ce nu trebuie sa ne anihileze punctul critic de vedere. Vorbeam mai devreme despre problemele parintilor (in articolul Armonia in cuplu - crearea unei utopii doar in beneficiul copiilor?), pe care acestia le aduc acasa cu ei si care ii fac sa fie mai opaci catre nevoile copiilor lor. Este normal, caci ei, parintii, la randul lor se confrunta cu o societate in schimbare. Acest lucru ii face sa fie mai precauti si sa regandeasca strategii de educare a copiilor lor, pentru a le oferi in viata ceea ce este mai bun, pentru a ii face competitivi si adaptati unei societati in permanenta schimbare. Dar aceiasi parinti uita, in efortul lor, ca acestia au nevoie de copilarie si de timpul de a se dezvolta in ritmul lor. In societatea actuala a ramane acasa si a avea doar meseria de mama este un lux, iar majoritatea femeilor aleg sa adopte o cariera. Dar imbinarea multiplelor roluri, de sotie, mama si femeie de cariera totodata, nu poate sa nu fie marcata de lupta cu stresul si cu lipsa de timp. De aici, apar modele conexe de interactiune cu copii care, desi pana la un punct prezinta multe avantaje, caci ii expun unui model independent si care ii ajuta sa fie adaptati societatii din care fac parte, duse la extrem - pot dauna copiilor. Copilul modern este vazut prin optici noi de catre parintii lui: 1. Copilul ca simbol al statutului Deoarece se compara in permanenta cu ceilalti membri ai comunitatii, acesti parinti au ambitii pentru copiii lor si doresc sa ii indrume catre activitati de elita ce reflecta totodata succesul profesional al parintilor. De multe ori copiii nu sunt consultati si nici intrebati ce le-ar placea lor sa faca, ci sunt doar impinsi catre ce considera parintii ca fiind potrivit. Din afara, acesti parinti pot fi invidiati, caci copiii lor apar ca niste modele pentru societate. 2. Copilul ca extensie a Eului Acest lucru este in stransa conexiune cu punctul 1 caci, in timp ce copilul ca statut social este o un rol atribuit pentru exterior, copilul ca extensie a Eului parintilor este un rol atribuit in mod inconstient si care aduce beneficii mai mari parintilor decat copiilor. Este vorba despre doua motive de baza. Primul este cel in care copilul este un continuator si indeplinitor al unui Eu niciodata definit al parintelui, indreptatorul de sanse si de greseli totodata. Al doilea este copilul ca descendent si continuator al performantelor parintelui. Concret, primul motiv vorbeste despre acele realizari pe care parintii nu au reusit sa le implineasca pentru ei, dar pe care si le doresc pentru copiii lor. A fi primii in clasa, a castiga un concurs de sport, a fi vedeta TV sau arhitect de renume. Este minunat atunci cand copiii sunt incurajati spre performata, dar doar in conditiile in care motivatia vine in mod intrinsec din partea copilului, iar parintele - un indrumator. In al doilea rand, parintii se comporta ca si cum copiii fac parte din ei insisi, ca o prelungire a Eului si a identitatii parintilor. Este logica ‘’normal ca este premiant, doar e copilul meu!’’ De catre copil, aceasta stimulare este resimtita ca o conditionare catre iubire: ‘’ te iubesc si te accept numai daca esti premiant’’. Adevarata iubire parinteasca de care copilul are cu adevarat nevoie este cea neconditionata. 3. Copilul ca terapeut Este minunat atunci cand parintii sunt democratici, cand se consulta cu copiii lor si cand le solicita parerea. Insa copiii au nevoie totodata sa li se permita sa traiasca in lumea lor, a copilariei. Ridicarea prea devreme la nivel moral la rangul de adult, prin consultarea in probleme ce ar trebui sa tina strict de adulti, le stirbeste intr-o anumita masura dreptul la copilarie. Atunci cand parintii sunt tristi sau au nevoie de alinare, copiii pot oferi parintilor un adevarat sprijin. Insa acest sprijin trebuie sa fie in concordanta cu varsta si preocuparile copilului si, mai ales - cu nivelul lui de gandire. Un copil o poate face pe mama lui sa zambeasca, insa nu poate da sfaturi in legatura cu ce ar trebui sa faca aceasta in relatia cu tatal. 4. Copilul ca aprobare si constiinta Ducand mai departe exemplul parintilor care au probleme in cuplu, acestia, odata ce ajung la conflict, isi doresc aprobarea copiilor de partea lor. Simt ca numai atunci cand copiii accepta alegerile lor, acestea sunt in mod automat si corecte. Ca o a doua constiinta, un Supraeu din exterior. Numai ca daca un copil pare ca ‘’accepta’’o situatie, nu inseamna si ca ii este confortabila sau ca ii este benefica. Faptul ca un copil nu se opune separarii parintilor nu inseamna ca si accepta in interiorul sau sau ca nu isi doreste ca acestia sa fie de fapt impreuna. De aceea este injust sa li se ceara sa fie arbitri ale vietilor parintilor. Le datoram copiilor nostri efortul de a incerca sa ii tinem departe de problemele noastre ce nu au o legatura directa cu ei, pentru a nu ii face responsabili de acestea. Datorita nefinisarii mobilitatii structurii psihice, copiii sunt mai expusi la comportamentele celor din jur, pentru care nu au inca structurile adulte de aparare si nici filtrele cognitive ce noua, adultilor, ne permit sa ne diferentiem de mediul exterior. Astfel, copiii pot interpreta problemele strict ale parintilor ca fiind cauzate de ei sau, cel putin declansate. Putem incerca sa ne analizam starile inainte de a intra in contact cu copiii nostri, sa intelegem provenienta acestora. Trebuie sa le comunicam copiilor, in limbajul lor, ca supararile si starile paradoxale prin care trec parintii lor provin din afara familiei, ca nu sunt legate de ei, de copii si ca ei, copiii, din contra, sunt de mare ajutor si sunt o bucurie pentru parintii lor. Putem sa incercam sa ii incurajam mai des pe copii, sa ii laudam si sa le estimam calitatile. Nimic nu face minuni mai mari in educatia acestora decat incurajarile si increderea pe care le-o acordam, neconditionat. Ei isi pot ajuta parintii in situatie de criza, prin simplul fapt ca le ofera acestora o oaza de liniste. A gasi metoda ideala de a comunica pe limbajul copilului este o arta ce tine de fiecare parinte. Necesita rabdare, empatie, simt si, mai ales, iubire. Psihoterapia poate ajuta la descoperirea resurselor interioare care ne fac sa fim buni parinti si la explorarea acestora.